Stiu, e februarie, e frig si caloriferele inca isi fac datoria. Totusi azi, in timp ce leneveam dupa bunul plac si priveam tavanul incercand sa-mi imaginez tot felul de figurine, s-a intamplat ceva dramatic: mi s-a facut dor de mare;un dor teribil. Sa-nnebunesc daca nu,m-au luat niste fiori de parca eram pentru prima oara indragostit.Mi se facuse pielea de gaina numai imaginandu-mi picioarele arse de nisip si valurile izbindu-ma si purtandu-ma de colo-colo. Si acum parca simt ca ard daca nu fug cat mai repede, sa alerg pe plaja, sa ma arunc in spuma marii si sa plutesc de fericire. Sa ma asez in cur pe nisip exact in locul unde se sfarsesc valurile si sa privesc cat e de mare marea, sa imi tin respiratia ca sa aud mai bine sunetul ei inconfundabil, sa ma chinuie soarele.
Pana la vara o sa innebunesc de dor…
ma visez la mare
valurile ma inconjoara,
ma ineaca.
ma arde soarele
ma arde nisipul
cruda placere,
suferinta dulce
atunci cand, asemeni sfantului andrei
incerc sa merg pe apa
cu talpile goale.
unu, doi, trei pasi
ma scufund in apa speriata
si ma intorc pe mal.
stiu acum ca El nu ma vrea
dar ma vrea Marea
si ma cheama:
hai…hai…hai…!
te-am gasit
iata-te aici, unde te-am lasat!!!
(acum doua minute,
intre noi fie vorba)
ma primeste bucuroasa,
ma curata de durere si nisip
iar eu plang de fericire…
“am sa fac din lacrimile mele
pod peste marea mare
pentru ca nimeni sa-l treaca”…
