Astăzi nici nu mai sunt. Pun pariu că dacă m-aș pune in mijlocul străzii și mi-aș urla sufletul din mine, nu m-ar auzi nimeni, nici măcar eu nu m-aș auzi.
Mi-e un frig de mor, strâng din dinți și îmi doresc, așa cum nu mi-am mai dorit vreodată ceva, să plouă. Vreau o ploaie rece să mă lovească în față, vreau să simt măcar puțin că e cineva acolo sus care nu e indiferent la ceea ce fac, și care să vrea să mă pedepsească.
Muzica din urechi e atât de tare incât fiecare acord de chitară îmi cutremură timpanele, fiecare bătaie de tobă e ca un pumn luat in falcă, insă nu e suficient. Nu e destul incât sa acopere vocea Ei. Nu știu cum funcționează creierul fiecăruia insă in cazul meu conștiința asta care mă ceartă are mereu chipul Ei. Parcă îi și văd ochii ăia incruntați, și buzele cum se mișcă pe ritmul gândurilor mele.
” De ce ai făcut ce-ai făcut?” pare să mă intrebe ea, iar eu îi răspund dând din umeri. Nu știu de ce, poate că sunt doar un om slab…”S-o creadă mă-ta p-asta” îmi taie ea gandurile, “pe mine ți-ai găsit să mă minți!? Măcar minte și tu pe careva care nu e în capul tău, poate te crede, dacă asta cauți.” Nu vreau, nu asta caut, încerc să ripostez mie insumi. “Crezi in Dumnezeu?, ai face bine să te rogi să nu existe, că altfel știi că o sa ajungi in iad, nenorocitule!” Auzi, știi ceva?, încep să urlu eu în mintea mea. Simt atâta ură fața de intruchiparea asta blondă incât fierb, îmi simt ochii arzând în timp ce îmi mușc buzele și îi răspund: Știi ceva, chiar aș vrea să existe Dumnezeu, zdreanțo! (deja aici nu mai stiu dacă îi spun ei asta sau doar mie) Da, da, ești o zdreanță de om și tare m-aș bucura să existe un Dumnezeu să te trimită in iad să arzi!
Scap de “ea” și aud din nou muzica din căști din ce in ce mai tare. Simt vântul cum trece prin mine, dar nu plouă, la dracu, cât aș vrea să plouă…!
